Trăiesc o zi fără de noapte,
trăiești o noapte fără zi,
cum poate sufetul să rabde
dezastrul ce ne despărți?

Mă culc bolnav în zorii zilei
atunci când tu din somn apari
și lumea e cutia milei
în care plâng pensionari.

Nu va mai fi nimic, probabil,
ne vor ara fără-ntrebări
vom fi un biet pământ arabil
pe care trec recruți – călări.

Ne va zdrobi aceeași oră,
vom amuți în amănunt,
dar gura mea te mai imploră
răspunde-mi tu cât eu mai sunt.

Trezește-te că trece veacul,
trezește-mă că a trecut,
că tu mi-ești leacul și-ți sunt leacul
în dialogul nostru mut.

Iubire, stare de asediu,
pe o cetate de nebuni,
hai să fugim în Evul Mediu
şi să vânăm deşertăciuni.

Noapte bună, somn uşor,
aţipeşte cât eu mor,
să-mplinim
legitim
voia tuturor.

(Într-adevăr, 1988)