Search
Alege ambient:
Mantra:
Genetic waves:
Ethereal Earth:
Take My Heart:
Weightless Sun:
0 votes, average: 0.00 out of 50 votes, average: 0.00 out of 50 votes, average: 0.00 out of 50 votes, average: 0.00 out of 50 votes, average: 0.00 out of 5 (0 nota, medie: 0.00 din 5)
Trebuie sa fii logat pentru a plasa rating.
Salvează poezie(0)

Valea cu pești – Adrian Păunescu

Acum, când nu se poate intra în amănunte,
Când se întorc ciobanii să ia ţigări, în sat,
Cunoaşte calomnia că ninge, sus, la munte,
Şi că, în plină vară, se pune pe iernat.

E lume la cabană, ca la o nuntă mare,
Şi nu se ştie cine mai joacă rol de miri,
Trec prinţii şi trec urşii, spre-aceeaşi vânătoare,
Palpită labe groase şi degete subțiri.

Dar uite ce-ntuneric se-aude în pădure,
Un dangăt de mireasmă ce risipeşte fum,
La noapte voi trimite vânatul să te fure,
Ca să vă prind de-odată şi să vă iau din drum.

Ehei, ce toamnă vine, pe cap c-un nimb de iarnă,
Ce libere duminici, ce ore îngereşti,
Încep să iasă fumuri din codri şi din hoarnă,
Te chem să bem o votcă la Văile cu Peşti.

Plecăm de dimineață, cu toţii-n altă parte,
Şi drumurile noastre se-ncaieră aici,
Ce bucurii cețoase, ce sărbători deşarte,
Şi lumile se-arată din ce în ce mai mici.

Doi cai avea ciobanul, cu două şei vulgare,
Şi nu-i păsa de lume, trăia normal şi-atât,
Şi-a auzit şi dânsul că e o vânătoare,
Că glontele şi fiara se caută urât.

Şi noi, de două zile, nu ne mai ştim de nume,
Suntem bogaţi de faptul că n-avem chef de ei,
Suntem bogaţi de faptul că am fugit din lume,
C-avem numai senzaţi şi nu avem idei.

Cabana nici nu are un telefon cu număr,
Iar telefonul care există sună mort,
Când te privesc, toţi codrii îți freamătă pe umăr
Şi eu, ca pe un codru, în ochii mei te port.

Există şi antene de satelit, vezi bine,
Şi totuşi n-avem poftă decât de simplul trai,
În care ne e milă, ni-i drag şi ni-i ruşine
Şi salutăm ciobanii ce vin din munţi, pe cai.

Pe-aici se va mai scrie, vreodată, o poveste,
Despre această dramă, despre această zi,
Dar uită-te, iubire, că viață-n noi mai este
Şi eu mai am puterea de a mă haiduci.

Politica rămâne departe şi vulgară,
Salutul dintre oameni, pe-aici, e-aproape mut,
Mă macină orgoliul să mă îngrop în țară,
Sfidându-mi viitorul, să gust mereu trecut.

Ce bine mi-e cu tine, ce redescoperire,
Când, ca o fiară dulce, de mine te înnozi,
Acum, când radioul nu dă măcar o ştire
Despre împrejurarea că-mi vei mai face plozi.

Ce râu este acesta, din valea turmentată,
Pe unde lunecase-un vapor particular,
Nici nu aud biserici, în clopot să-şi străbată
Cărarea către ceruri, prin lipsa de orar.

Ca o cafea e noaptea, pe capetele noastre,
Amară şi bizară, să fim deştepţi s-o bem,
Eu nu ştiu sus ce este, ori stâni, ori nişte astre,
Şi nu mi-e dor de lume şi fug ca de blestem.

Anunţă în ziare c-am dispărut în munte,
Provoacă-ţi o arsură, să-ţi pun pe răni ulei,
Vai, nu se poate, totuşi, intra în amănunte,
Că prea mi-e dor de tine şi nu mi-e dor de ei.

Mai toarnă-mi, totuşi, votcă, te rog să scrii aceasta,
Ca să rămână semnul acestei tandre nopţi,
Haiducul îşi transformă în fruct prădat nevasta
Şi-şi face drum spre dânsa, cuţit prin struguri copţi.

Am o iluminare, că într-o noapte sfântă,
Voi spune proclamaţii şi veţi cădea ca beţi,
Iubesc păgâna gură, ce murmură şi cântă,
Reîntruparea noastră din lacrimi şi săgeți.

Mă simt bogat de tine, bogat de fărdelege,
Sunt fericit de toate poverile lumeşti,
Dacă aveţi nevoie, pentru un an, de-un rege,
Vă sunt hohenzollernul din Văile cu Peşti.

Mai plouă, mai nu plouă, mai vine-un om şi-ntreabă,
Mai trece râu-n vale, mai moare câte-un ins,
Te mai cuprind în suflet, cu foarte mare grabă,
Şi-aud că norii lumii în munţi s-au pus pe nins.

Râvnesc pneumonia acestui tragic munte,
Potbalul de pe maluri de drum să-mi fie pat,
Păcat că nu se poate intra în amănunte,
Păcat că toată lumea e plină de păcat.

Suntem bolnavi de vicii, de care nu se scapă,
Nici nu mai e nevoie să ştim, la zi, nimic,
Ca Dumnezeu sunt norii, ce, oglindiţi în apă,
Pricep vinovăţia, nepedepsind nimic.

Iubire, dezvoltare, putere de-a-nţelege,
Mai plouă şi mai ninge, mai trec ciobani călări,
Să acceptăm că legea ne este fărdelege
Şi că purtăm mirosul de iad vital în nări.

Sunt câini cu zgardă veche, pe noile şosele,
Vagabondează zilnic şi nu mai au stăpâni,
Cum tu te laşi cuprinsă, în vraja mâinii mele,
Şi-mpodobeşti revanşa cu care mă îngâni.

Sunt vinovat de tine, sunt vinovat de mine,
Mai spune-mi că ţi-e bine şi că mă mai iubeşti,
Mai spune-mi disperarea cea fără de ruşine
Că noi suntem pescarii din Văile cu Peşti.

Trec prinţi la vânătoare şi-adorm plângând pe armă,
Nici urşii nu au teamă de cei care-i ochesc,
Vânatul, vânătorul sunt gata să adoarmă,
Drogaţi de beneficiul destinului lumesc.

Ce izolare-n munte şi ce frumoase toate,
Capriciile înseşi ne par figuri de stil,
Gustăm, cu guri deschise, această libertate,
Şi murmură ursoaica spre ursul ei viril.

Acum, urmează somnul de-o toamnă şi de-o iarnă,
Ne vom trezi în zorii de foc ai altui veac,
Când va veni chiar moartea, de somn să ne aştearnă,
Când va veni chiar boala, să ne devină leac.

Înaintăm ca urşii spre somnul de pe urmă,
Când îmi rămâi în spate, mă-ntorc să te aştept,
Şi ceilalţi vin în salturi, ce trivială turmă,
Şi simt cum ne priveşte o puşcă drept în piept.

Aştept să se şi tragă, fii de acord cu mine,
Mai bine în natură să mori, nu în spital,
Vom adormi ca urşii în Văi cu Peşti, e bine,
Vom hiberna în moarte, iubindu-ne mortal.

Romanță fără margini și fără alinare,
Vor trece ani și secoli și poate-ai să te miri,
Că vestea despre-această pereche care moare,
O va cuprinde, totuși, un buletin de știri.

 

Trebuie să fii autentificat pentru a adăuga un comentariu.

Comentarii: