Mi-a rămas un nor străvechi în suflet,
Dintr-o iarnă care nu mai moare
Și din el se-ntunecă și ninge,
Poate este ultima ninsoare.
Port, probabil, ca stigmat al sorții,
Viscole bolnave pe meninge,
Eu nici om nu sunt decât în clipa
Când mă viscolește și mă ninge.
Dintr-o carte-a mea, din alte timpuri,
Ninge iarăși fără de nădejde
Tragică ninsoarea de adio
Și delirul nu se mai sfârșește.
Titlurile ning înlăcrimate,
Viscolesc adverbe pe șosele,
Urcă în ferești și-n felinare
Țurțurii din versurile mele.
Dintr-o poezie-a mea, străveche,
Luxul amintirii mă răsfață,
Parcă a venit sfârșitul lumii,
Ninge dor de moarte – chef de viață.
25 ianuarie 2004
(Ninsoarea de adio, 2005)
Trebuie să fii autentificat pentru a adăuga un comentariu.
Comentarii: