A căzut o stea în fața mea,
Gonind s-acceadă spre o altă lume,
Din sideralul turn de catifea,
S-a detașat de-angoase și cutume.
A strălucit pe cerurile-nalte,
Răsfirându-și razele amorfe,
Se perindau în jur lumile toate,
Fiindu-i inspirație pentru strofe.
În zorii dimineții a răsărit,
Dansând cu inimile calde,
Și a apus la ceas de asfințit,
Lăsând în umbră alte stele fade.
Simțind mocnita veșnică văpaie
Ce impregnează-al sorții infinit,
Aprinsă de un înger în odaie,
A licărit placid, necontenit.
S-a perindat pe sinuoase poteci,
Sorbind din pocalul reveriei,
Sădindu-și farmecele intrinseci,
Absorbite de mrejele-abuliei.
Și steaua plânge, cine oare-ar crede
Că stelele se-nalță și-apoi pier,
Printre mistere ce par a le transcende,
Se sting lucind în absolutul efemer.
La o secundă înainte de plecare,
Vă-mpărtășesc secretul meu,
Străfulgerat de-o adiere în odaie:
Steaua aceea fost-am eu.
Trebuie să fii autentificat pentru a adăuga un comentariu.
Comentarii: