Cu aripi albe mă-nvelesc în orizonturi fără glas,
și iarna ta mă leagă strâns, iubita mea, cui să te las?
Prin lanurile vieții-aleargă cosași de vânt, din infinit
de ce-am crezut în nemurire, când fulgii veseli s-au topit?
Prin inimă îmi viscolește, prea multe amintiri, ce dor,
cărarea vieții e prea scurtă, iar eu același, trecător…
În sobă ard un strop de soare și flacăra îmi desenează
pe-acești pereți uitați de timp, privirea șoaptei ce dansează.
Îți caut sufletul în mine, s-aud cum valurile mării
se prăbușesc pe stânci de dor și pleacă iar în largul zării…
Sunt doar un pescăruș ce zbor în altă lume de tăcere,
în răsăritul tău m-ascund, apusul mi-e doar mângâiere.
să cad, peste obrazul tău, ca un sărut plin de mister…
Cuprins voi fi de brațe reci, când iarna bate-ncet, la ușă,
de la fereastră vei privi, cum plec spre norii de cenușă.
Atunci, să-ți amintești, o clipă, c-am fost la geam o primăvară
c-am împletit din visul tău cununi din flori de lăcrămioară…
Prin câmpuri verzi cu ghiocei, surâsul meu, atins de soare,
iți va lăsa în asfințit, un zbor de păsări călătoare…
Cu mâna mică să aduni sclipirile eternității,
să trecem iar de început, prin frontiera purității,
Ca două frunze de tăceri să ne atingem într-o seară,
prin inocența unui vis, ce l-am trăit a doua oară.
Trebuie să fii autentificat pentru a adăuga un comentariu.
Comentarii: