Aripile păpădiei, peste timpuri, se înalță,
Vara-și lasă noaptea rece, ca o ultimă speranță,
Ieri ți-am pus pădurea-n palme, cu veșmântul ei de gală,
S-auzi freamătul tăcerii, într-o liniște regală.
Când aprindem felinare, flacăra lor tremurândă,
Ne privește, pe fereastră, cu lumina ei plăpândă.
Stăm la masa amintirii, se-aud valurile mării,
Un vapor salută clipa și-o trimite depărtării.
Strălucirea, din adâncuri, se fardează-n ochii Lunii,
Două fulgere, în treacăt, iar mi-a speriat salcâmii…
Pasările zboară-n gânduri, mi-am dorit numai un astru,
Să mi-aducă paradisul învelit cu tot albastru.
Ca o briză de petale ai bătut la ușa noastră,
Am deschis să simți sărutul, ramului de la fereastră…
Iarba suspina în suflet, printre vânturi călătoare,
Nu cred c-ai să știi vreodată, dacă șoapta toamnei, doare.
Catedrala unei lacrimi, te dezleagă de abisuri,
Poate vii cu primăvara și un alt ocean de visuri…
Vom privi nemărginirea, printre flori de timp, apuse,
Să știu c-am atins cu tine lanurile cu narcise.
Trebuie să fii autentificat pentru a adăuga un comentariu.
Comentarii: