Când îngerii plâng cu lacrimi de stele,
La poarta iubirii te strig, printre nori,
Suspinul și dorul, din visele mele,
Ating fără teamă, petale de flori.
Alunecă ploaia pe frunte și pleoape
Un val de răcoare străbate tăcerea
De ce mi-am dorit să fii mai aproape
Aș vrea să te chem, dar nu am puterea…
În ceașca uitată fac drumuri nebunii,
Pe țărmul cu stele ne-am scris poezii…
Lumina visează când zboară lăstunii,
Sărutul dat umbrei te roagă să vii.
O cheie pierdută la, capătul vieții,
Deschide o poartă de gânduri ucise,
Atinge-mi iubirea cu ramul tristeții,
Și-n joacă dă-mi anii pierduți printre vise!
Îți iau nepăsarea, din mâna ta fină,
Pe buze, doar roua scâncește ușor,
Găsisem în cer un colț de lumină,
Să-ngrop amintirea, sub ramuri de dor…
Privește-mă azi, la capătul lumii,
Prin iarba iubirii, desculț și stingher,
Doar cei fără nume, aici, ajung primii,
Din toate ce-aș vrea nu pot să mai cer…
Te-nchid într-o carte sărată, ca marea,
Pe valuri scriu clipei că mi-este de-ajuns,
Tu știi că n-am vrut să-ți las depărtarea,
Și nici n-o să-ți cer să-mi dai un răspuns.
Trebuie să fii autentificat pentru a adăuga un comentariu.
Comentarii: