Pe Culmile Disperării e tăcere,
Pe Culmile Disperării e pustiu,
Nimic nu naşte şi nimic nu piere,
Căci totul niciodată n-a fost viu.

Urc cu greu prin viscolul năprasnic,
Vin spre tine să-mi urmez chemarea,
Privesc în jur, e doar banal şi groaznic,
Şi mă întreb din nou „asta mi-e calea?”.

Drumul este tot mai greu, înceţoşat,
Şi m-am pierdut de unde am venit,
Mă simt înduioşat şi-nfricoşat,
Din spaima vieţii încă nu mi-am revenit.

Gata! Căci ăsta-i apogeul disperării,
De-aici încolo un pas nu mai fac,
Vreau să mă-nalț pe culmile uitării
Şi greaua mantie a vieţii o desfac.

Deodată, se opreşte brusc furtuna
Şi Stânca de pe Culme o zăresc,
E mai înaltă chiar şi decât Luna,
Mi-o amintesc, n-am s-o mai părăsesc.

O urc târâş, cu ultima suflare,
Şi e tăcere…e aşa pustiu,
Dar totu-i lin, nimic nu mă mai doare,
Durerea este doar pentru cel viu.

De porţi după ce trec răsare-o placă,
Citesc, adânc inscripţionat în ea,
Cuvinte ce par scoase dintr-o teacă,
Să le-nţeleagă chiar eternitatea:

Aici, Pe Culmile Disperării,
Aşteaptă în Vârful Pustietăţii,
Alinarea eternă a mirajului
Singurătăţii.