Venea în zori să ia apă, ca un liliac bătrîn
clătinîndu-se peste cîmp:
tusea pompei, larma făcută de găleată
și lentul diminuendo, în timp ce se umplea
o anunțau. Îmi amintesc șorțul gri,
îmi amintesc smalțul sărit din buza găleții,
vocea ca un scîrțîit
precum cel din încheieturile pompei.
Nopțile în care-o lună plină se ridica
peste casă, peste acoperișul ei și cădea
înapoi pe fereastră, în apa de pe masă.
Din care-am luat acum să beau din nou, încercînd să
fiu credincios vorbelor scrise
pe cana ei, Amintește-ți Dăruitorul, aproape șterse.
traducere Dan Sociu
Trebuie să fii autentificat pentru a adăuga un comentariu.
Comentarii: