(Traducere de Csata Ernő)
1
Înflăcărate bat razele de vară
Pe cioban, de pe bolta cerească.
Este de prisos să bată așa tare,
Ciobanul rabdă o căldură mare.
În inimă arde focul dragostei,
Cum paște turma la capul cătunei.
Până când le lasă oile să pască,
El stă pe șuba întinsă în iarbă.
În juru-i mii de flori pestrițe,
Dar el nu e interesat de florile;
La o aruncare un pârâu curge,
Privirea sa doar, acolo fuge.
Dar nu la luciu, la apa spumată,
Doar la o fată, care stă în apă,
La statura zveltă a fetei blonde,
La părul ei lung, la forme rotunde.
Fusta ei la genunchi întoarsă,
Căci la pârâu ea rufe spală;
Din apă abia se văd genunchii,
O plăcere pentru Kukoricza Jancsi.
Că ciobanul tolănit în iarbă
E Kukoricza Jancsi, în persoană?
Iar în pârâu, cine spală rufe,
Mărgăritara lui Jancsi, Ilus e.
„Perla inimii tu, Iluska dragă!”
Kukoricza Jancsi, o apalează:
„Uite-te aici, căci în lume
Doar tu ești vrâjile mele scumpe.
Privește-mă cu ochii tăi negri,
Vino din apă, pentru a te cuceri;
Ieși la mal doar pentru o clipă,
Las sufletul pe buza ta rumenită!”
„Știi Jancsi, aș veni bucuroasă,
Dar spălatul vreau să gat în grabă;
Mă grăbesc, că am viață grea,
Sunt fată vitregă pentru mama mea.”
Astea-s vorbele blondei Iluska,
Și rufele spăla harnică, întruna.
Dar păstorul se ridică de pe șubă,
Se apropie seducător, să spună:
„Vino porumbiță, vino turturică!
Sărutul, apucatul fac acușică;
Mama ta vitregă nu-i aproape,
Nu-l lăsa iubitul cu o chemare.”
A scos-o pe fată cu vorbe gingașe,
I-a prins talia cu ambele brațe,
Cât a sărutat-o, nimeni nu știe,
Cel ce știe tot, numai ăla știe.
2
Dar cu repeziciune zbura timpul,
Pe spuma apei s-arăta amurgul.
Maștera fetei tare supărată;
Unde rămâne, așa mult, a sa fată?
Vitrega bătrână așa se gândise;
După care urmau niște cuvinte:
(Și nu le-a rostit, de loc, cu plăcere.)
„S-o văd, ce face? Vai, dacă-i lene!”
Vai, Iluska, oh, biată orfană!
Stă în spate scorpia furioasă;
Cu pieptul umflat, are gură mare,
Ș-așa o trezește din îmbrățișare:
„Josnică făptură! paria infamă!
Vrei să devii o nerușinată?
Chiulești și ești păcătoasă…
Ia uite… te-ar lua odată – ˮ
„Acum ajunge, auzi mamaie?
Tineți gura, ori vi se închide.
Așa o mâhniți pe Ilus cu insultă,
Că, vi se rup toți dinții din gură.ˮ
În sprijinul drăguței speriate,
Ciobanul brav așa o apărase;
După care furios a amenințat,
De cele spuse a mai adăugat:
„Dacă nu vreți să dau foc la casă,
Să n-o mâhniți pe biata orfană.
Și așa muncește destul, trudind tare,
Și totuși pâine uscată are.
Acum du-te Ilus. Ai încă limbă,
Să-mi spui, cum îți poartă grijă. –
Mata, să n-ai grijă ce fac alții,
Că, n-ai fost mata îngerul lumii.ˮ
Kukoricza Jancsi și-a luat șuba
Și s-a repezit să-și caute turma,
Cu mare mirare, acum a observat,
Mai sunt ici-colo, s-au dispersat.
3
Soarele atingea orizontul,
Până când Jancsi a terminat cu strânsul;
Nu știe, o parte din turmă unde e:
Hoțul sau lupul a plecat cu ele?
Oriunde sunt, lipsesc la numărare;
Sunt de prisos, deja: căutare, jale.
Ș-acum ce să facă-n astfel de postură?
Îndrumă înspre casă restul de turmă.
„Vei păți Jancsi… ce viață grea!”
Mergând trist, astfel de gânduri avea,
„Ș-așa e în zodie rea stăpânul,
Darămite… să fie cum vrea Domnul.ˮ
Plin de griji, la mai mult nu gândise;
Căci, turma la poarta se oprise.
În fața porții gazda cu mânie,
Cum se cade, își numără oile.
„Nu are rost să le numeri, stăpâne!
Lipsa e foarte mare, din păcate;
Îmi pare rău, dar n-am ce îndruga,”
Kukoricza Jancsi, așa tot se scuza.
Dar, stăpânul său i-a răspuns așa,
Prinzându-și, răsucindu-și mustața:
„Nu mă-nnebuni Jancsi, cu trăsnaia;
Până când ești bine, nu mă-nfuria.ˮ
A ieșit, că nu-i vorbă de glume,
Jancsi pe stăpânul era să-l tulbure;
Stăpânul zbiară, ca un înfuriat:
„Furcă, furcă!… ca să-l străpung imediat!
Vai, banditul! vai, bun de spânzurat!
Să-ți ia ochii un corb adevărat!…
De ce te-am ținut? de ce te-am hrănit?
În ștreang de călău, să fii slăvit.
Dispari din fața mea, să nu te văd!ˮ
Stăpânul lui Jancsi, așa zbierând;
A ridicat brusc un drug la întâmplare,
Cu acel drug după Jancsi alergase.
Kukoricza Jancsi a fugit din față,
Dar nicidecum, că i-ar fi teamă,
Robust e, ca douăzeci de tineri,
Neavând douăzeci de ierni.
A fugit, că a văzut cu claritate,
Că, stăpânul supărat are dreptate;
Și dacă, ar fi bătaie, să-l bată,
Care, l-a crescut pe el, i-a fost tată?
A fugit până când, gazda a rezistat;
Apoi, a mers, s-a oprit și s-a plimbat
În dreapta, în stânga; de fapt ce vrea?
Nu știa capul plin cu dezordinea.
4
Când apa-n pârâu se făcu oglindă,
În care, mii de stele se admiră:
Jancsi la Iluska sub gard s-a pomenit;
Neștiind de loc, acolo cum a venit.
S-a oprit, a scos fluierul preferat,
Prin el un cântec drag de jale a suflat;
Roua coborând pe tufiș, iarbă,
A fost din stele lacrimă de pomană.
Iluska dormea. Vara-n tindă are,
În mod obișnuit, locul de culcare.
Din culcuș, la melodia agreată
S-a trezit, la Jancsi s-a grăbit, să-l vadă.
Nu i-a plăcut pe Jancsi niște semne,
Din teamă a început să-l întrebe:
„Jancsi ce ai? ești așa pal dragă,
Ca semiluna-n noapte de toamnă?ˮ
„Hei, Iluska! cum n-aș fi palid dragă,
Când obrazul ți-l văd ultima oară…”
„Jancsi, prezența ta ș-așa m-a speriat:
Pentru Dumnezeu, ce-i cu văitat!”
„Draga mea, te văd ultima oară!
Fluierul a sunat ultima dată;
Te voi cuprinde, te voi săruta,
Plec de tot, te las pentru totdeauna!ˮ
Acum, sărmanul la capătul povestei,
Aplecând pe pieptul iubitei,
S-a aplecat, a cuprins-o, dar întorcând,
Ca să nu-l vadă fata, nicicum, plângând.
„Iluska, frumoasa mea, mândruța!
Dumnezeu cu tine, nu mă uita.
Când, vezi beldie uscată dus de vânt,
Să-ți aduci aminte de mine-n gând.ˮ
„Acum, Jancsi, dacă trebuie, du-te!
În mersul tău Domnul să te ajute.
Dacă vezi o floare ruptă în drum,
Să-ți amintești de mine, oricum.”
S-au despărțit, precum frunza de cracă;
În inimile lor s-a făcut iarnă.
Iluska-n ochi cu lacrimi, ce varsă,
Jancsi le șterge cu mâneca sa largă.
A pornit; la drum, nu s-a uitat unde?
Era totuna oriunde ajunge.
Ciobănași fluierând în față,
Suna talanga… n-a băgat în seamă.
Satul a rămas cam departe, în urmă,
Nu s-a mai văzut focul de la turmă;
Când s-a oprit, s-a uitat înapoi,
Turnul se holba la el, ca un strigoi.
Dac-atunci ar fi fost cineva lângă,
Ar fi auzit o oftare adâncă;
Rupând văzduhul, cocorii s-au dus,
Nici ei n-au auzit, așa sus.
A mers, a mers, în noaptea tăcută,
Pe piept a foșnit, doar a sa șubă;
Desigur, așa grea, șuba a crezut,
Inima i-a fost grea, chiar destul.
5
Soarele răsărind alunga luna,
Parcă o mare, zăcea în jur pusta;
De la răsărit până la înserare
Se intindea un șes foarte mare.
Flori, arbori, tufișuri nu are,
Roua sclipind pe ierburi rare;
Lateral-n bătaia primelor raze,
Sub trestii, un lac roșind-n culoare.
Printre trestii, la margine, în apă,
Un stârc cu gâtul lung, umbla după hrană,
Și-n mijloc, păsări rapide zburau,
Cu aripi lungi, sus-jos, se zburdau.
Jancsi tot mergea cu umbra sa tristă
Și cu gândirea sa, fără lumină;
Bătea soarele-n toata pusta,
Dar în inima sa a rămas negura.
Când soarele la zenit s-a cățărat,
Și-a adus aminte, încă n-a mâncat,
Ieri, tot la prânz a văzut mâncare,
Abia se ține pe picioare.
S-a așezat, și-a scotocit ranița,
A mâncat ce a mai rămas, slănina.
L-au privit cerul, soarele… vraja
Cu ochi străluciți, fata morgana.
Micul prânz i-a picat foarte bine,
I s-a făcut sete, de lac s-apropie,
Scufundă-n apă bora pălăriei,
Punând capăt urgent, astfel și setei.
De malul lacului n-a mers departe:
Deodată, l-a cuprins un somn aparte;
Lăsând capul pe un cuib de cârtițe,
Forța pierdută să-și recapete.
Visul l-a dus, taman, de unde a venit,
Iluska-n brațele sale s-a odihnit,
Când să o sărute, pe neașteptate,
L-a trezit din somn un trăsnet mare.
S-a uitat în lung și în lat în pustă;
Era-n pregătire o mare furtună.
Care a apărut atât de iute,
Cât Jancsi a căzut-n amărăciune.
Lumea-n întuneric se îmbrăcase,
Cerul bubuia tare, fulgerase;
Până la urmă s-au deschis norii,
Pe fața apei se sparg bulbucii.
Jancsi s-a lăsat-n toiagul său lung,
Bora pălăriei lăsând-n jos mult, mult,
Și-a întors șuba lungă, păroasă,
Așa a suportat furtuna brutală.
Dar cât de repede a venit furtuna,
Așa iute a și părăsit pusta.
Luat de vântul ușor, a pornit norul,
A strălucit pestriț, la est, curcubeul.
Jancsi a scuturat apa de pe șubă,
A pornit iar, după ce o scutură.
Când soarele a ajuns la asfințit,
Kukoricza Jancsi a rămas neclintit.
Se mai târa-n mijlocul pădurii,
În mijlocul dens al întunecimii;
Un corb l-a salutat, care croncănea,
Când ochiul la un stârv îi scotea.
Fără grija pădurii, corbului,
Kukoricza Jancsi a mers pe drumul lui;
Drept în pădure, pe poteca în beznă
Și-a lăsat luna lumina galbenă.
6
Acum miezul nopții era deja,
Când o pâlpâială i se părea.
Ajungând aproape, a văzut rază
Venită dintr-un geam, de la o casă.
Văzând asta, Jancsi se gândea așa:
„Poate, la un han e lumina asta;
Sigur așa va fi – slavă Domnului!
Am găsit aici locul somnului.”
Nu-i han, Jancsi a fost dezamăgit,
Ci, colibă pentru doișpe bandiți.
N-a stat goală coliba, că hoții
Fuseseră înăuntru, cu toții.
Noapte, hoți, târnăcopuri, arme…
Dacă ne gândim bine, de loc nu-s farse;
Dar Jancsi cu inima la locul ei,
Cu mare curaj va intra printre ei.
„Să vă dea Domnul o seară bună!ˮ
Jancsi pe ei așa îi salută:
Hoții, pe loc, de arme s-apucau,
Năpustind pe Jancsi, zice căpitanul:
„Omul nenorocirilor, cine ești?
C-ai curaj prin prispa asta să treci
Ai părinți? Sau ai nevastă?
Orice ai, nu te văd vreodată.”
Lui Jancsi nici pulsul nu s-a mărit,
Nici măcar mai palid n-a devenit;
După răstelile căpitanului,
Fără frică așa i-a răspuns lui:
„Cel ce vrea viața a-i ocroti,
E înțelept, dacă zona va ocoli.
Mie nu-mi e dragă viața, printre
Voi intru, puteți fi oricine.
Dacă vă place lăsați-mă-n viață,
La noapte a mă odihni în casă;
Dați-mi în cap, dacă nu vreți asta,
Viața săracă n-o voi apăra.”
Așa a vorbit, calm, surprinzând pe toți,
La mirarea celor doișpe hoți.
Căpitanul a mai vorbit, cam așa:
„Una îți spun, frate, și va fi gata;
Tu ești băiat brav, curajos de tot!
Pe tine Dumnezeu te-a creat hoț.
Ură de trai, n-ai frica morții…
Pe tine te vrem… dă mâna cu hoții!
Furtul, jaful, crima la noi e farsă,
Farsa asta are răsplată bogată.
Acest butoi cu argint, cu aur ăla…
Așadar, accepți ortăcia ăsta?
Jancsi la multe trăsnăi se gândea,
Prin falsă bucurie ce răspundea:
„Sunt amic cu voi, am aici mâna!
E ora vieții mele cu zâna.”
„Ca să fie frumos,ˮ spune căpitanul,
„Oameni buni, să vedem toastul;
Sunt din pivnițele popilor toate,
Să vedem și fundul la urcioare!ˮ
Au văzut fundul urcioarelor,
Și-nmormântarea-n cap a creierelor;
Numai Jancsi a respectat măsura,
La rând, ținea mărunt înghițitura.
Vinul a adus bandiților și somnul…
Jancsi a așteptat tocmai momentul.
Când hoții-n stânga, dreapta căzură,
Jancsi a început o vorbă să spună:
„Noapte bună!… să nu vă văd înviind,
Numai la trompeta judecății!
De voi foarte mulți prăpădiră,
Trimit peste voi o beznă veșnică.
Acum la aur! Îmi umplu ranița,
Iluska voi da ție, porumbița!
La vitrega rea nu vei fi sclavă,
Dacă vrea Domnul… vei fi nevastă.
În centrul satului ridic o casă,
Te duc acolo, soție frumoasă;
Și vom trăi fericiți împreună,
Ca Adam și Eva-n Edenul grădină…
Vai, Doamne! ce tot vorbesc aici?
Să am bani de la hoți nemernici?
Fiecare bănuț cu sânge e pătat.
Ș-așa să fiu eu, fericit, bogat?
Nici nu-i ating… nu pot face asta,
Nu am atât de stricată conștiința. –
Să-ți porți povara, Iluska dragă,
Lasă la Domnul viața ta orfană!ˮ
Jancsi când a terminat vorba, iată,
Cu lumânarea ieșind din casă,
I-a dat foc la colțurile toate,
Cuprinzând toata casa, aproape.
Totul cuprins-n flăcări într-o sclipire,
Spre cer pâlpâind văpaia roșie,
S-a înnegrit și bolta albastră, lină,
Nu s-a mai văzut nici luna plină.
Neobișnuit, cum s-a întins lumina,
S-au trezit liliacul și bufnița;
Susurul mare, grăbit al aripilor,
Le-a tulburat și pacea frunzelor.
La mijit de ziuă, primele raze
Căzură pe ruina casei arse,
S-a uitat prin resturi de ferestre,
Înăuntru a văzut doar schelete.
7
Jancsi a ajuns peste munți și văi,
Nici nu s-a gândit la hoții răi;
Deodată-n față ceva a strălucit,
Razele pe niște arme au fugit.
Veniră ostași, husari falnici,
Razele solare strălucind pe teci;
Sub ei cai zburdau, strănutau,
Pe coamele dese le scuturau.
Când Jancsi de aproape i-a văzut,
Inima-n piept abia a încăput,
Așa se gândea: „Daca m-ar coopta,
Ce bucuros m-aș duce a mă înrola!”
Venind ostașii mai aproape,
Lui Jancsi, șeful i se adresase:
„Ce faci omule! îți calci capul…
Ești așa de abătut, de ce dracu?ˮ
Jancsi i-a răspuns c-un fel de geamăt:
„Eu-s pribeag prin lumea toată;
Dacă-n rând cu voi aș putea intra,
În raza soarelui m-aș uita.ˮ
Șeful spune: „Gândește-te frate, bine!
Nu mergem a ne distra, ci a ucide.
Turcii au atacat pe francezi;
Ne ducem să-i ajutăm pe francezi.”
„Dar atunci și mai mult a-și dori,
În călare, cu șaua a mă propti;
Dacă nu eu, mă ucide amarul –
Eu, chiar doresc războiul acum.
Păn-acum am cunoscut doar măgarul,
Meseria mea fiind păstoritul.
Dar ungur fiind, sunt născut pentru cai,
Domnul dând la unguri pe șa, pe cai.ˮ
Jancsi a vorbit, ca marii oratori,
Mai mult cu ochii strălucitori;
Bineînțeles, ca șefului ostaș
I-a plăcut, l-a luat pe loc, ca soldat.
Vorbe de dichis ar putea aminti,
Cum era Jancsi în nădragi roșii,
Ce simțea, îmbrăcându-și mentikul,
Sabia lucind, a ridicat spre cerul.
Azvârlind stelele armăsarul tare,
Când Jancsi i s-a aruncat în spinare,
Dar el s-a așezat ca un țăruș, țanțoș,
Nici cutremurul nu-l putea da jos.
Colegii husari urmând din fire,
Puterea, mândria să-i admire,
Încotro umblau și după cazare,
Fetele plângeau des la plecare.
În ce privește pe Jancsi cu fetele,
Nici una nu i-a fost de plăcere,
Ce e drept, în multe locuri a trecut,
Dar, ca Iluska niciunde n-a avut.
8
Oastea a mers, tot se ținea-n drum,
Deja-n centrul Tătariei a ajuns;
Dar aci erau multe primejdii:
Venind înfricoșători, tătarii.
Prinții popoarelor, tătarii,
Așa i-au primit pe ungurii:
„Aveți voi curajul să ne luptăm?
Nu știți, că noi carne de om mâncăm?”
Ungurii s-au speriat cam, tare,
Că tătarii erau-n număr mare;
Atunci acolo era, noroc chiar,
Și regele generos etiopian.
Ăsta apărând pe unguri îndată,
Că, Ungaria vizitase odată,
Și atunci poporul cu suflet pios,
S-a comportat cu el cuviincios.
N-a uitat regele etiopian:
De asta a apărat pe ei, chiar,
Cu împaratul tătar, ca prieteni,
Având cu el astfel de concilieri:
„Dragul meu, nu-i întărâta, zău,
Nu vor face nici cel mai mic rău,
Eu, pe unguri îi cunosc bine,
Doar să-ți străbată țara, permite.”
„De dragul tău, frate, voi permite.ˮ
A spus prințul tătarilor-n domolire,
Scrisoarea de drum, a fost semnată,
Ca armata să nu fie ofensată.
E adevărat, că n-a fost umilită,
Dar, s-a bucurat c-a ajuns la graniță,
Să nu se bucure? e zonă sterilă,
Cresc numai: carne de urs și smochină.
9
Cu munți și văi, țara tătarilor
Rămăsese mult în urma ungurilor,
Deja au fost bine în Italia,
Printre rozmarinii, în tufăria.
Aci n-a avut treabă oastea,
Numai cu frigul, cu ce se zbătea,
Căci-n Italia veșnic e iarnă;
Ostașii mergând pe ger și zapadă.
Dar ungurii, prin natura lor aspră,
Cu orice frig aprig se descurcară;
Și dacă le era frig, foarte tare,
S-au dat jos, luând caii-n spinare.
10
Deja, au ajuns așa-n Polonia,
De pe pământul polonez în India;
Franța și India au hotar comun,
Printre ele având un periculos drum.
În mijlocul Indiei sunt movile,
Care mai încolo prind înălțime,
Iar ajungand la granița țării,
Acolo, chiar până-n cer se vor mări.
De știut, c-aci transpira oastea,
A dat jos dolmanul, totul de pe ea…
Cum Dumnezeu? cu soare peste cap,
Doar la distanță de o oră de trap.
Mâncând numai aer, nimic altceva;
Ce se putea mușca, cât de dens era.
Băutura obținând cu tărăboi:
La sete, apa au stors-o din nori.
În sfârșit au ajuns la vârf de munte;
În așa cald, au mers doar noapte.
Mergeau încet: având obstacole:
Caii tot poticnindu-se în stele.
Printre stele, așa cum au avansat,
Kukoricza Jancsi așa a cugetat:
„Se spune, c-atunci când o stea cade,
Atunci și pe pământ un om moare.
Vai, ce noroc are maștera asta,
Că nu știu, care e steaua ta;
Nu ai chinui-o pe draga mea –
Nu ți-aș lăsa ție, nicio stea.ˮ
După scurt timp, pe pantă în jos ajunși,
Dedesupt, munții fiind mai scunzi,
Canicula aproape a încetat,
Cum în teren francez au înaintat.
11
Terenul francez: superbă provincie,
Un Eden, un mic Canaan-n întregime,
Tocmai de asta turcii o vrură,
De asta au vrut chiar s-o distrugă.
Când ungurii au ajuns în țară,
Turcii deja o țineau pradă;
Jecmânind tezaurul bisericilor,
Au jefuit tot vinul pivnițelor.
Se vedeau în flăcări orașe,
De săbiile lor nu era scăpare.
Chiar pe rege, l-au scos din redută,
Îi răpiseră și singura fată.
Ei pe rege așa l-au întâlnit,
Jeluind-n țara lată, trist a pribegit;
Husarii noștri cum l-au observat,
Pentru soarta lui au lăcrimat.
Regele pribegit așa le-a vorbit:
„Așa-i, prieteni, că e de jelit?
Cât Darius, avusesem comorile,
Și acum mă chinui cu lipsurile.ˮ
Căpitanul i-a răspuns măgulitor:
„Să nu fii trist regele francezilor!
Le dăm de hac turcilor vicleni-n fine,
Care s-au comportat așa cu tine.
La noapte dormim, să fim odihniți,
Că a fost lung drumul, suntem obosiți.
Dar mâine, cum soarele răsare,
Recucerim țara ta în desperare.”
„Vai, fata săracă, oh, draga mea?ˮ
Văitând regele, „unde o fi ea?
Căpitanul turc a făcut răpirea…
Care îmi aduce, are soția.”
Pentru unguri a fost un stimul mare;
Inimile lor umpluse cu speranțe.
Fiecare și-a umplut și mintea:
„O readuc, ori mori pentru ea.ˮ
Kukoricza Jancsi, e singur, poate,
Care n-a auzit pe vorbele clare;
În altă parte îi era mintea:
De Iluska dragă își amintea.
12
A doua zi, soarele răsări,
Nu vede, nu aude zilnic, ce zări,
Ce auzise și ce mai văzuse
Imediat, cum pe orizont ajunse.
Trompeta oastei a sunat strident,
La apel, fiecare a sărit urgent;
Ascuțind tăișurile la săbii,
Punând repede șaua pe caii.
Regele a dorit cu tot dinadinsul,
Că și el va merge să lupte cu restul;
Dar deșteptul căpitan al husarilor,
L-a sfătuit pe rege-n felul următor:
„Nu Alteță! tu să rămâi în spate,
Sunt slabe pentru luptă brațele tale;
Știu, că ți-a lăsat timpul curajul,
Dar ce folos? dacă puterea s-a dus.
Las-o, după Domnul, să știm o treabă,
Te asigurăm, că până-n diseară,
Din țară îl vom alunga pe dușmanul,
Și vei ocupa iarăși tronul.
După ce încălecară ungurii,
Plecară să-i caute pe turcii:
N-au căutat mult i-au și găsit,
Declarând război, printr-un sol pregătit.
A revenit solul, răsună trompeta,
Cu vâjâială va începe lupta;
Zornăituri de săbii, urlete,
Cu asta încep ungurii să lupte.
Împingând pintenii-n pântecul cailor,
Sună de jos tropotul potcoavelor,
Ori zvâcni inima pământului,
Speriind de zgomotul prăpădului.
Șeful turcilor e șaptecozi pașa,
Burta e de cinci ocale, cam așa;
De băutul de vin are nasul roșu,
C-ar fi un castravete, ar crede omu’.
Iar pașa burtos la armata turcă,
Făcând ordine la semnalul de luptă;
Oastea ordonată s-a și blocat
Precum ungurii i-au atacat.
Dar, acest atac n-a fost joc de copii,
A apărut oribile confuzii;
Picături de sânge transpira turcul,
Din verde în roșu a devenit câmpul.
Fir-ar să fie! fusese o zi caldă,
Turcii morți stătură în grămadă.
Dar pașa cu burta mare, trăiește,
Jancsi cu sabia pe el îl țintește.
Kukoricza Jancsi n-a luat în glumă;
Și așa l-a atacat pe pașa turcă:
„Frate! tu ș-așa ești mult pentru unu;
Stai, ca să fac eu din tine dublu.ˮ
Cum a făgăduit, așa a procedat,
Pe bietul, în doua l-a despicat,
În dreapta-stânga de pe cal a căzut,
Din această lume așa a trecut.
Când a văzut asta oastea turcă,
Întorcând spatele și luând la fugă,
Au fugit mult, ar fugi, chiar ș-acum,
Dacă husarii nu i-ar fi ajuns.
Dar i-au ajuns și a fost masacru;
Căzând capetele în față, ca macul.
Numai unu aleargă iute,
Doar Kukoricza Jancsi îl ajunge.
Acolo fiul pașei galopase,
În poala sa, ceva alb se văzuse.
În alb era prințesa, fata regală;
N-a știut de ea, fiind leșinată.
Jancsi l-a alergat, până să-l ajungă,
„Stai, mă, odată!” tot a strigat după,
„Stai, că-ți tai poartă prin corpul,
Prin ce să-ți ajungă-n iad, sufletul.
Însă, fiul pașei nu s-ar fi oprit,
Dacă sub el, calul nu s-ar fi prăbușit.
A căzut, dându-și ultima suflare,
Fiul, așa începea să-l roage:
„Viteazule, nobil, să ai milă!
Doar la junia mea te uită;
Sunt tânăr încă, viața-mi e dragă…
Poți lua totul, lasă mă-n viața!ˮ
„Reține totul ție, lașule, ratat!
Ca să te omor eu, n-ai meritat.
Cară-te de aci-n țara ta, povestind,
Cum au ajuns fii săi, tâlhărind.ˮ
S-a dat jos de pe cal, pășind spre prințesă,
Și-n ochii ei frumoși privea,
Pe care, prințesa abia deschise,
Și-n acest răstimp, așa ceva vorbise:
„Salvatorule! pot să te-ntreb, oare?
Spun, că recunoștința mea e mare.
Din gratitudine îți fac orice,
Dacă dorești, devin chiar soție.”
Nici-n Jancsi n-a curs apă-n loc de sânge,
Emoții-n inima, de a-i frânge;
Dar și-a calmat inima din conflicte,
Când Iluska sa, i-a venit în minte.
Indulgent, așa a vorbit cu prințesă:
„Înainte, la tatăl să ne prezentăm.
Unde vedem de aproape, treaba.ˮ
Și-n fața calului pornind cu fata.
13
Kukoricza Jancsi și fata prințesă,
La amurg-n câmpul de luptă ajunseră.
Soarele era deja la asfințit,
În roșu l-a văzut pe tot câmpul jelit.
N-a văzut altceva, numai moarte,
Și stoli de corbi zburând spre cadavre;
N-a simțit nici o plăcere-n vedere,
S-a și lăsat în mare, prin adâncire.
Era și un lac lângă câmpul de luptă,
Demult, plin cu apă blondă și curată.
Acum, de sângele turcesc, e roșie,
Oastea ungară, făcând baie.
Cum s-au spălat toții din oaste,
L-au însoțit pe rege în cetate;
Nu a fost departe de câmpul de luptă…
Unde, pe rege a trebuit să-l ducă.
Cum a intrat oastea în cetate,
Kukoricza Jancsi era aproape.
Cu el, așa era fața prințesei,
Ca norul lângă brâul-Cosânzenei.
Precum regele și-a văzut fiica,
Mișcat, a îmbrățișat-o imediat,
După asta spunănd urmatoarele,
Înainte, sărutându-i buzele:
„Acum, am nemărginită bucurie;
Să vină cineva din bucatarie,
Să ne gătească tot ce e mai bun,
Cinstind pe vitejii mei de acum.ˮ
„Maiestate! nu trebuie chemat,”
Lângă rege o voce astfel a strigat,
„Am pregătit repede o mică cină,
Totul e servit în camera vecină.ˮ
Întrucât, bunătatea cuvintelor
Suna bine-n urechile husarilor;
Multă invitație n-au așteptat,
La mesele ticsite s-au așezat.
Cât de atroce au fost cu turcii,
Așa făcând și cu de-ale gurii;
Că-s flămânzi, nici nu-i de mirare,
Vitejii, după astfel de masacre.
Umbla ulciorul de-a binelea,
Când regele a început vorbirea:
„Atenție trupă, câteva minute,
Că e tare important ce voi spune.”
Devin atenți husarii unguri,
La vorba regală, pentru a desluși,
Care a băut puțin și tușind după,
Și așa a început până la urmă:
„Mai întâi, spune-mi tu numele,
Viteaz, salvatorul fetei mele.ˮ
„Kukoricza Jancsi e numele cinstit:
E puțin țărănesc, dar nu m-a umilit.”
Kukoricza Jancsi așa răspuns a dat,
După care, regele a continuat:
„Eu îți modific numele ție,
De azi János viteazul să fie.
Brav viteaz, să-mi asculți oferta:
Precum ai salvat-o pe fata mea,
Ia-o de nevastă, a ta să fie,
Cu ea îți dau și tronul ție.
Eu, pe tronul regal, mult am zăbovit,
Pe el am îmbătrânit și am cărunțit.
Ca rege, grele-s de mine treburile,
De asta, mai bine, renunț la ele.
Îți pun pe cap splendida coroană,
De coroană n-am altă doleanță,
Să-mi lași o cameră în cetate,
În care să-mi petrec cele rămase.ˮ
Astea au fost vorbele regale,
Husarii îl ascultau cu mirare.
János viteazul pe oferta caldă,
Așa, i-a mulțumit cu vorbă blândă:
„Vă mulțumesc mult, omenia voastră,
Care pentru mine e nemeritată;
Totodată trebuie să vă declar,
Că omenia asta n-o pot accepta.
Ce v-aș spune, e o lungă povestire,
De ce n-accept această omenie;
Dar mă tem, că v-ar fi o plictiseală;
Și eu n-aș dori, să devin povară.”
„Să vorbești, fiule, te vom urmări;
E zădărnicie, ce te-ar necăji.ˮ
Regele francez, astfel l-a încurajat,
Și János viteazul a continuat:
14
„Cum să încep?… Înainte de toate,
Acest nume Kukoricza, cum apare?
Cum, într-un lan de cucuruz m-au găsit,
Numele Kukoricza așa am primit.
Nevasta unui gospodar, la țară,
– Cum mi-a povestit odinioară –
Când a mers în lanul de porumb, odată,
M-a găsit acolo, întins, într-o brazdă.
M-a compătimit, am plâns foarte tare,
Nu m-a lăsat acolo, m-a luat-n brațe,
Și spre casă mergând, așa a socotit:
„Tot n-am copii, îl cresc pe el, părăsit.ˮ
Dar a avut ea un soț aprig, nervos,
Pentru care, nu i-am fost pe plac, de loc.
Și când pe mine acolo, mă văzuse,
Ce înjurături vulgare scăpase.
Cu astfel de vorbe, nevasta îl calma:
„Lasă, tataie, cu mânia asta.
Doar, nu puteam lăsa să piară,
Harul Domnului, cum să am iară?
Și pentru noi va fi mult mai bine,
Ai boi și oi-n gospodărie,
Darul de la Dumnezeu, când va crește,
Zilier și cioban va fi, firește.ˮ
În parte, a lasat-o mai moale;
Dar n-am intrat în preferințele sale.
Când n-am făcut treaba cu ordinea,
M-a și bătut zdravăn, de-a binelea.
Prin muncă și bătăi așa sunt mare,
Am avut mai multe zile amare;
Bucuria mea era să întindă
În sat, până la o fată mică, blondă.
Mama sa a murit foarte devreme,
Tatăl s-a unit cu altă muiere;
Doar și tatăl i-a murit în fugă,
Așa a rămas cu mama sa vitregă.
Fata, care mi-a dat și impliniri,
E roza pe viața mea cu spini.
Iubind-o, adorând-o, cât am putut!
Orfanii din sat: așa ne-au spus.
Din copilărie, dacă am văzut-o,
Privirea pentru nimic n-aș fi dat-o;
Mă bucuram, când duminică venea,
Printre copii, să mă joc și cu ea.
Darămite, când tinerel am devenit,
Și inima mea s-a zbătut zăpăcit!
Când am sărutat-o, așa mă simțeam,
Parc-ar putea să se surpe lumea.
Des, a fost victima mamei vitrege…
Dumnezeu mare, să nu-i ierte!
Și ce nu face cu ea, cine știe,
Doar amenințările o sperie.
Dar și soarta mea s-a dus de râpă,
Am îngropat-o pe mama cea blândă,
Care, m-a găsit pe mine și pot spune,
Așa m-a îngrijit, ca o mamă dulce.
De asta am din piatră și inima,
Rar s-a întâmplat să-mi curgă lacrima,
Pe mormântul acestei mame, însă,
Mi-au scurs lacrimile în aversă.
Și Iluska, fata cea blondă, mică,
Nu s-a prefăcut la mormânt, la căință;
De ce nu? cu suflet mare, raposata
Ocrotind-o, cum a putut, pe săraca.
Nu odată, a spus: „voi așteptați!
Pe voi vă fac, să vă încununați;
Așa pereche frumoasă veți fi,
Că!… așteptați, așteptați, copii!ˮ
Am așteptat amarnic, mai mereu;
Ar fi făcut, sigur, cred în Dumnezeu,
(Se ținu de cuvânt, știe oricine),
Dacă n-ar fi coborât în adâncime.
După aceea, după ce a murit,
Speranța noastră, de tot, s-a năruit:
Cu toate astea în deznădejde,
Noi ne-am iubit, ca înainte.
Dar, Dumnezeu având alte idei,
Ne-a privat și de aceste plăceri.
Odată, cumva, mi-am scăpat și turma,
După care, stăpânul crud, m-a alungat.
M-am despărțit de Iluska mea dragă,
M-am dus-n lume, cu emoție amară.
Am umblat, pribegind în lumea largă,
Până la urmă, am intrat în armată.
N-am spus la Iluska, mai înainte,
Să-mi rezerve inima-n veșnicie,
Nici ea n-a cerut să rămân fidel –
Totuși, în noi ne-am crezut sincer.
Nu te supăra, frumoasă prințesă;
Și dacă pe Iluska n-o pot avea:
Nu vreau pe nimeni altcineva,
Nici până când mă ia moartea.”
15
János viteazul așa a terminat,
Auditoriul fusese încântat;
Și prințesa își vărsa lacrimile,
Din întristare și din compătimire.
Regele în acest fel îi răspunse:
„Nu te forțez la cununie, fiule;
În schimb ce-ți dau de recunoștință,
Nădăjduiesc, că nu va fi respinsă.ˮ
Regele vistieria-și deschise:
Și la ordin, un flăcău apăruse,
Umplând cu aur, sacul cel mai mare,
János nu văzuse atâta avere.
„János viteaz, mi-ai salvat fata,”
A spus regele: „asta fiind răsplata.
Ia-l acest sac, boccea mare, plină,
Fă-te fericit pe lângă logodnică.
Te-aș reține încă, dar nu ai sta,
Să te aibă, vrei la iubita,
Du-te – dar camarazii să nu plece;
S-aibă câteva zile petrecere.
Chiar, așa a fost, cum a spus regele,
János viteazul la ea dorește.
Despărțind cu emoții de prințesă;
Și s-a dus la mare, urcând în galeră.
Regele și armata l-au însoțit.
De la ei mult: „noroc bunˮ a auzit,
S-au uitat în depărtare, după,
Până ce l-au pierdut în negură.
16
János viteazul plutind cu galeră,
S-a năvălit vântul pe imensa velă,
Dar gândul lui János a fost iute,
În drum, nimic nu putea să-l încurce.
János, s-a găndit în adâncul minții:
„Iluska, tu, îngerașul inimii!
Presimți tu, ce te așteaptă, acum?
Mirele vine acasă cu tezaur.
Vin acasă, ca după atâta vreme,
După încercări, să fim o pereche.
Împreună-n fericire, bogăție;
D-acum, de nimeni nu voi depinde.
Stăpânul s-a comportat rău cu mine;
Totuși, nu țin cont de asta, în fine.
El e cauza norocului, de fapt:
Cum ajung acasă, va fi recompensat.
János de mai multe ori observă,
Precum plutea galera cu viteză;
Oh, de Ungaria, ce departe era,
Căci, Franța era departe de ea.
János viteazul pe punte, odată,
Se plimba ici-colo, înspre seară,
Cârmaciul spunea la băieți:
,,E cer roșu, de vânt să vă pregătiți.”
János viteazul captat de altele,
Căci, peste el zbura un stol de berze;
Era spre toamnă: aceste păsări
Din patria vin ori din alte tări.
Cu dorul blând se uita după ele,
Parcă ar aduce vești bunicele,
Vești bune despre Iluska drăguță,
Și despre patria demult nevăzută.
17
A doua zi, cum cerul a prevestit,
Într-adevăr, un vânt puternic s-a stârnit.
Au răsunat valurile mării,
Cum asalta puterea furtunii.
Tot echipajul era speriat tare,
Cum de obicei la așa sforțare.
A fost de prisos orice încercare,
Nu s-a ivit de loc nici o scăpare.
Nor negru a venit; cerul s-a înnorat,
Deodată, o vijelie a tunat,
Căzând fulgere, așa, aiurea,
Și un fulger imens a stricat galera.
Din galera se văd numai frânturi,
Cadavrele sunt luate de valuri.
Ce destin a avut János viteazul?
L-a luat necruțător, și pe el, valul?
Oh, de sfârșit nici el n-a fost departe,
Însă cerul i-a întins o scăpare,
Și miraculos, el a fost salvat, asa,
Ca să nu-i devină coșciug, apa.
L-a luat pe el valul sus, foarte sus,
Atinse franjul norului dedesupt;
János viteazul cu rapiditate,
Cu ambele brațe de nor agățase.
S-a agățat de el, nici nu l-a lăsat,
Și cu mare efort, pe el s-a atârnat,
Până când norul la coastă a sosit,
Aici, pe un vârf de stânca a pășit.
Și i-a mulțumit lui Dumnezeu,
Căci, i-a salvat viața, la greu;
Văzând, că și-a pierdut tezaurul,
Bine, că nu și viața, cu aurul.
Apoi, pe stâncă în jur s-a uitat,
Doar, un cuib de grifon a observat.
Grifonul de puii se îngrijea,
Lui János i-a venit-n minte ceva.
În liniște, lângă cuib s-a furișat
Și pe grifon, iute, l-a încălecat,
Cu pintenii l-a pișcat în pântece,
Și armăsarul bizar a zburat spre cer.
Pasărea l-ar fi dat jos, neîncetat,
Dacă ar fi putut, l-ar fi și aruncat,
Nu s-a lăsat, nici János viteazul.
Doar, i-a prins bine brâul și gâtul.
A zburat, Doamne, trecând hotarele;
Odată, cum a răsărit soarele:
Aparând razele răsăritului
S-au poposit pe turnul satului.
Doamne! János cât s-a bucurat, acum,
Ce i-a scos și lacrimile, oricum;
Grifonul, care era, deja, ostenit,
Cu el, tot mai mult, spre pământ a plutit.
În sfârșit, s-a oprit, nimerind mormanul,
Abia putând, să respire sărmanul,
János a coborat și singur l-a lăsat,
Mergând, în gânduri profunde scufundat.
„Nu vin cu comori și nu vin cu aur,
Inima mea fidelă îți aduc,
Iluska, asta ajunge pentru tine!
Știu, că de mult aștepți după mine.ˮ
Ajungând-n sat, în hățișul gândurilor,
Auzind huruiala căruțelor,
În căruțe dăngănind butoaie;
La cules de vie merg, o droaie.
Nu se uita el la consătenii,
Nici nu l-au recunoscut alții;
Înaintând astfel, în satul alungit,
Spre casa, unde Iluska a locuit.
La ușa-n pridvor, mâna îi tremura,
Chiar, și din piept abia răsufla;
A intrat – însa, nu Iluska l-a primit,
În pridvor, doar, străini l-au privit.
„Am greșit casa” în sine, întreaba,
Și iarăși, a pus mâna pe clanță…
„Căutați pe cineva?ˮ cu blândețe
L-a întrebat pe János, o muiere.
János a spus pe cine, ce a cautat…
„Vai, mânca-ți-aș inima, ce bronzat!
Oh, abia, abia v-am recunoscut,”
A răspuns femeia surprinsă, plăcut.
„Domnul să vă aibă, veniți-n casă,
Înăuntru vă povestesc și de dragă.ˮ
Și pe János înăuntru îl conduse,
Așezându-l pe un jeț, să continue:
„Mă mai cunoasteți? poate nu?
Știți, vecina cea mică, sunt eu,
Aci, la Iluska am fost adesea…”
„Spuneți-mi: unde e Iluska, ea?ˮ
János a întrerupt-o, des, cu patimi,
Ochii ei se umplu cu lacrimi.
„Unde e Iluska?” vecina intreabă,
„Nenea Jancsi!… ea e îngropată.ˮ
János bine, că n-a stat-n picioare,
Că, ar fi căzut secerat de durere;
N-a făcut altceva și-a prins inima,
Parc-ar vrea să-și rupă suferința.
A mai stat așa puțin, tăcut, rigid,
Apoi a vorbit, de s-ar trezi din vis:
„Spuneți-mi adevărul, e nevastă?
Mai bine cu altul, decât moartă.
Atunci, aș putea vedea, măcar,
Și ar fi dulce cadoul ăsta amar.”
După fața femeii se vedea,
Că n-a fost o minciună, ce spunea.
18
János și-a lăsat capul jos, pe masă,
Și începând lacrimile să-i cadă,
Ce a zis, a zis numai în frânturi,
I s-a tăiat glasul de necazuri:
„De ce n-am căzut în lupta infernală?
De ce nu mi-am găsit sfârșitul-n apă?
De ce sunt pe lume? De ce sunt oare?
Dacă inima așa dureri are!ˮ
În sfârșit supărarea l-a obosit,
Parc-ar fi la loc de muncă, a adormit,
„Cum a murit draga? și din ce cauză?”
Îndemna femeia, ca să răspundă:
„A avut probleme, săraca ființă;
A înfrant-o maștera prin suferință.
Dar de asta, a suferit și vitrega,
Căci, în final, deja se milogea.
Apoi, v-a amintit prea mult, chemând,
Nenea Jancsi; v-a vorbit, strigând:
Jancsi al meu, Domnul să te ajute.
Voi fi a ta în cealaltă lume.
După care, s-a stins din lumea mare;
De aici, mormantul nu e departe.
Am condus-o, și mulți așijderea;
Fiecare a lăcrimat pentru ea.
Muierea blândă, la rugăminte,
A mers cu János la Iluska, la morminte;
Acolo, femeia singur l-a lăsat,
El peste mormantul drag, s-a și aplecat.
Amintind de vremurile frumoase,
De dragostea ei arzătoare,
Și acum-n tombă – cu inimă și față
Ofilite, răcite, zac laolaltă.
Soarele intens era să apună,
În loc, a apărut o palidă lună,
Se uita trist-n amurgul de toamnă,
János a plecat de la groapa dragă.
Dar s-a întors. Peste groapă observa
C-o tufă simplă de trandafir, creștea.
De pe ea a rupt un fir de floare,
A pornit și în sine, vorbea astfel:
„Floare orfană, ce vii din ea,
Fii fidelă în pribegia mea;
Pribegesc, pribegesc în lumea largă,
Până la sfârșit, când ajung la groapă.ˮ
19
A avut amici János viteazul:
Amarul, care i-a ros și sufletul,
Alta, sabia, băgată în teacă,
Plin de sânge și de rugină mâncată.
Pe drum nesigur, cu ei a pribegit.
Luna, din plină-n mică, tot s-a convertit,
Și pământul din iarnă-n primavară,
Când așa vorbi cu inima amară:
„Când te saturi de munca continuă,
Tu, amarule, nesătul de tortură!
Dacă, nu mă ucizi, nu mă chinui;
Du-te-n altă parte, pentru a birui.
Văd, că sfârșitul, nu vine prin amarul,
Pentru el, musai, să mă-ntorc la altul.
Mă-ntorc la altul; oh, vicisitudini!
Cu sfârșitul dorit, nu mă veți minți.”
Cu asfel de gând s-a despărțit de amar.
Care-n inimă a mai apărut, rar,
Când a apărut iar; (că a fost oprit,
Doar o lacrimă i-a pus pe ochi.)
Apoi, și de lacrimi s-a lepădat,
Doar, viața searbădă a purtat,
O purta, purta într-o sumbră pădure,
Când a văzut o căruța, cum ajunse.
Căruță de olar a fost, ce găsise;
Cu roata-n nămol, până la osie,
Biciuind caii, săracul olar,
Însă, căruța nu s-a mișcat: în zadar.
„Doamne ajutăˮ a zis viteazul;
Dar s-a uitat urât la el olarul,
Și asta a spus cu mare supărare:
„Nu mie… ziuă bună, dracul are.ˮ
„Ce zi proastă avem” răspunde János.
„Cum să nu, când drumul e așa mlăștinos.
L-am îndemnat de dimineață calul;
Dar, stă, parc-ar fi încleiat cu totul.ˮ
„Vă pot ajuta… dar spune-mi, matale,
Acest drum unde se ajunge, oare?”
János viteazul, de un drum întreba,
Care, tăia-n două, pădurea.
„Pe acel drum? pe ăla să nu mergeți,
Nu spun altceva;… colo vă pierdeți.
În zonă locuiesc uriașii,
Cei intrați, nu au scăpat vii.”
János i-a zis: „Lasă pe mine, mata.
Acum să vedem treaba cu căruța.ˮ
Așa a spus, prinzând-o de drug, apoi,
Și parc-ar glumi, a scos-o din noroi.
Pe olarul l-a lăsat cu gura mare,
Dar tot a rămas mică pentru mirare;
Când și-a revenit, de a-i mulțumi,
János era în desișul pădurii.
János viteazul a mers și a trecut
La uriași, pe terenul lor temut.
La hotar, era un năvalnic pârâu:
Dar s-ar potrivi, aproape, de râu.
Pândarul zonei a stat la pârâu;
Când s-a întâlnit cu János viteazul,
Așa sus trebuia să-l miște capul,
Parc-ar căuta la o clădire, vârful.
Pândarul l-a văzut pe el, că a sosit.
Și parc-ar fi trăsnet, așa a bubuit:
„Dacă văd bine-n iarbă, om se mișcă; –
Stai, să te calc, talpa, tot mă mănâncă.”
Dar, uriașul în timp ce l-ar fi strivit,
János cu sabia, peste cap a țintit,
Uriașul calcând sabia, răgea,
Ridicând laba, în pârâu cădea.
„A căzut tocmai, așa cum doream.ˮ
János viteazul așa se gândea;
În timp ce gândea, începu să fugă,
Ca, peste uriaș, dincolo s-ajungă.
Până ce, nu s-ar fi trezit uriașul,
János viteazul, dincolo a ajuns,
A ajuns, lovindu-l bine cu sabia,
Gâtul pândarului i-a taiat.
Nu s-a mai trezit în veci, pândarul,
Ca să păzească mereu ținutul;
Și-a pierdut îndată vederea,
Să-și revină, degeaba aștepta.
I-a trecut corpul apa din pârâu;
A devenit roșu de sângele său. –
Ce a avut János, mizerie, noroc?
Aflăm și asta, puțin mai încolo.
20
János în pădure adânc, ajungea;
Pentru admirație, des, se oprea,
Că n-a mai văzut în lumea largă,
Ce în Uriașia era să vadă.
Zona, de arbori mari, era plină,
János privindu-i, vârful să n-atingă.
Au avut și frunze atât de late,
Că s-ar fi făcut șube, din jumătate.
Țânțarii crescură atât de mari,
Încât, se păreau, că ar fi vaci.
János având ce tăia cu sabia;
Fiindcă, înspre el zbura droaia.
Darămite, ciorile!… chiar una,
Ce a văzut pe o cracă, cât croncăna!
Aproape la două mile, de el,
Totuși, ca nor era să-l considere.
Căscându-și gura, János tot mergea.
Deodată în față, se întuneca.
Fortul regelui uriaș, ce negru
A fost, care în fața lui apăru.
Nu mint, dar a avut așa o poarta,
Încât… sigur, am băgat-o de seamă,
Că a fost imensă, se poate crede;
Un rege uriaș, mică nu zidește.
János, a ajuns și așa cugetase:
„O văd așa, și înăuntru oare;”
Negândind, că va avea supărare,
A deschis poarta fortului mare.
No, a avut ce vedea, într-adevăr!
Regele la prânz, cu fii fără număr.
Dar, ce au mâncat, nici nu ghiciți;
V-ați gândi ce, stânci, vă-nchipuiți?
Când a intrat-n casă, János viteazul,
De așa masă nu i-a venit gustul;
Însă, regele uriașilor, gentil,
Generos, prânzul astfel i-a oferit:
„Ești aci, hai, mănâncă cu noi,
Te halim, dacă nu-nghiți pietroi;
Acceptă, altfel, pe prânzul nostru uscat,
Îl vom săra cu corpul tău măcinat.
Regele nu a spus asta, de pomană,
Ca, János la glumă să se gândească;
Așa i-a răspuns cu abilitate:
„Nu-s obișnuit cu astfel de mâncare;
Astfel, dacă doriți, ca să vă placă,
Să-mi iau prânzul, intru în gașcă,
Doar că, am o rugăminte la voi,
Să-mi rupeți un pic din pietroi.ˮ
Rupse din pitroi, vreo cinci livre
Regele, și pe lângă, așa vorbise:
„Ia-l, îți ajunge pentru gălușcă,
Apoi, primești chiftea și muscă.”
„Vei mușca tu, noaptea minții!
Fac pariu, că-ți rupi și dinții!”
János foarte nervos, urlă, zbiară,
Azvârlind piatra cu mâna dreaptă.
Astfel, piatra, de regele s-a lovit,
Vărsându-i creierul nenorocit.
„Mă poți chema la prânz iar, întrucât,ˮ
János, râzând a spus „îți rămâne-n gât.”
Și uriașii se întristaseră
De rege, cu moarte, atât de aspră,
Au început să plângă de tristețe…
Un ciubăr s-ar umple de piculețe.
Cel în vârstă, lui János îi spuse:
„Scuzați-ne, regele nostru, domnule!
Căci noi pe tine, rege te primim,
Doar, lasă-ne în pace, te sprijinim!”
„Ce a spus fratele, dorim cu toții,
Dar nu ne lovi, vă vom fi supușii!ˮ
Grupul uriașilor așa se ruga,
„Ia-ne slugi pentru totdeauna.ˮ
A răspuns János viteazul: „Vă accept
Oferta făcută, cu o precizare.
Eu, nu rămân aici, voi pleca,
În locul meu rămâne altcineva.
Oricine ar fi, mie nu-mi pasă.
Tineți minte doar, cerința clară:
Când, așa-mi va aduce nevoia,
Să veniți la mine cu droaia.
„Ia-l, domnule, fluierul cu mata,
Și vom fi acolo, cănd ne va invita.”
Uriașul bătrân astfel i-a vorbit,
János de la el un fluier a primit.
János l-a băgat în tolbă fluierul,
Mândru, gândindu-se doar, la triumful,
Și după ce mult noroc i-au urat,
În final, de la uriași s-a mutat.
21
Nu se știe, încă cât a mai umblat,
Dar cu cât de mult a mai înaintat,
Cu atât lumea-n față s-a-ntunecat,
Și nu mai vede, asta a observat.
„E noapte sau mi s-a sfârșit văzul?ˮ
Așa se întreba János viteazul.
N-a fost noapte, văzul nu s-a pierit,
Ci, asta a fost țara cu întuneric.
Pe cer n-a fost soare, n-au fost stele;
János viteazul prin pipăit merse,
Uneori peste cap a zburat ceva,
Și zumzet de aripi se auzea.
N-a fost zumzet de aripi, ci nălucă,
Vrăjitoare zburau pe mătură.
Țara beznei pentru vrăjitoare,
De mult timp, e cătun, e proprietate.
Aci se țin dietele anuale,
La miez de noapte vin încoace,
Chiar acum, se adună la dietă,
În mijlocul ținutului de beznă.
Într-o catacombă adâncă intrau,
Ardea focul-n mijloc, sub un ceaun.
La deschidere de ușă, văzând flama,
János viteazul s-a ținut spre asta.
Când sosi János viteazul: toate
Vrăjitoarele au fost grupate.
Încet, tiptil, la usă se furișase,
Văzând acolo, treburi ciudate.
Înăuntru, colcăi babornițele.
Punând-n cazan șobolanul, broaștele,
Iarbă de lângă spânzurătoare,
Coada de pisică, șerpi și glave.
Totul, cine ar putea înșirui?
Doar că, János imdiat s-a lămurit,
Că, peștera este loc pentru vrăjire.
Și o idee i-a trecut prin minte.
Atingând tolba, să ia fluierul,
Ca, să apară urișii, cu totul,
Dar i s-a împiedicat mâna-n ceva,
S-a uitat atent, să vadă ce era.
Măturile au fost, la un loc puse,
Prin care, vrăjitoarele sosise.
Le-a prins și le-a cărat la distanță,
Ca, ele să nu le mai găsească.
Pe urmă, s-a întors și a fluierat
Și sclavii au venit imediat.
„Hai, băieți-n bârlog, înainte!”
A ordonat János, ca, ei să intre.
No, s-a creat o țipătoare zarvă,
Vrăjitoarele fugise afară;
Căutând măturile cu disperare,
Dar, n-au găsit, neputând să zboare.
Nici pentru sclavi n-a fost recreare,
Fiecare prinzând o vrăjitoare,
Și a dat cu ea de pământ, supărat,
Care, ca plăcinta, s-a și aplatizat.
Cel mai important a fost, din toate,
Când a mai murit o vrăjitoare,
Atunci, și bezna s-a mai luminat,
Și-ncet în țară, cerul s-a înseninat.
Aproape, de zori-n zona asta stând,
Ultima vrăjitoare era la rând…
Pentru János, cine era cunoscuta?
Tocmai, vitrega dragei Iluska.
„Pe ăsta, singura, striga János, las-o.ˮ
Și din mâna sclavului a luat-o,
Însă, a scăpat-o pe vrăjitoare,
Dăi! și a fugit foarte departe.
„La naiba, fugi după ea-n grabă!”
Striga János, sclavule, fugi odată.
Care, l-a auzit și pe loc a prins-o,
Și în aer, înspre cer, a azvârlit-o.
Și ultima vrăjitoare, a ajuns,
Moartă în sat, la János viteazul;
Precum, toate lumea o detesta,
Nici corbul n-a croncănit după ea.
Și țara a ieșit din întuneric,
În loc de beznă, soarele a venit,
János viteazul făcuse foc mare,
Toate măturile au fost arse.
Luând rămas bun de la uriașii,
Dar, spunând de prețul fidelității.
Au făgăduit, că vor fi sinceri,
János viteazul, s-a desprins de ei…
22
Tot pribegind așa, János viteazul,
I s-a vindecat inima de amarul,
Dacă, pe piept, trandafirul l-a privit,
Atunci, nu a fost amar, ce a simțit.
Iar, trandafirul de pe piept, care,
Era de pe mormântul dragei sale,
I-a adus ceva blândețe-n simțire,
Dacă, János s-a scufundat în privire.
Mergând așa, la asfințit de soare,
Lăsând în urmă un amurg roșu, care;
Amurg roșu a dispărut, fără urmă,
Venind în faza micșorată, o lună.
János a mers; cu luna mică-n asfințit,
În întuneric, el s-a oprit obosit,
Și capul și-a pus pe un morman mare,
Ca, să se odihnească la noapte.
S-a întins și a adormit, n-a observat,
Că-n cimitir doarme, nu altundeva;
Cimitir a fost, morminte părăsite,
Era lupta timpului cu morminte.
Iar, când miezul nopții a venit,
Mormintele deodată, s-au deschis,
Și în cearșaf alb, palide stafii
S-au ridicat din adâncul gropii.
Acolo, au dansat și au cântat,
Sub picioare, pământul s-a mișcat;
János viteazul din visul adâncit,
Nici la cântec sau dans nu s-a trezit.
Precum, o stafie pe el l-a observat,
„Om, e om viu!ˮ așa ceva a urlat,
„Să-l ridicăm, să-l ducem!ˮ ce îndârjit e,
În lumea asta, cum își permite?”
S-au repezit stafiile toate,
Stând în jurul lui-n cercuri formate,
Au vrut să-l prindă, dar cocoșul cânta,
Nici o stafie nu mai pregeta.
Și János s-a trezit la cântec de cocoș,
Simțea-n corp groază, era friguros;
Prin iarbă, un vânt înțepător sufla,
Se ridica și el, drumul continua.
23
János viteazul pe un pisc mersese,
Raza de răsărit fața îi prinse.
Minunat a fost, ce anume privise,
Să se uite împrejur, se oprise.
Și luceafărul deja, se stinsese,
Raza pală, abia mai lucise,
Ca rugă ieșită rapid, dispare,
Când a venit lucioasa soare.
A venit lucind cu raze aurii,
Privind amabil la undele mării,
Care se părea, moțăie încă,
Ocupând chiar, lumea infinită.
Marea a fost nemișcată, pe lina
oglindă, un banc de pești, o irita,
Și corpul cu solzi, atins de lumina,
Parcă un luciu de diamant vibra.
Pe mal o colibă de pescuit era;
Un moș, cu barbă până-n genunchi, pescar,
Chiar, vrând să arunce plasa în apă,
János s-a dus la el, și îl întreabă:
„Dacă vă rog frumos, pe mata, moșule,
M-ați duce pe celălalt mal, cu luntre?
V-aș plăti, dar n-am bani acuma, a zis,
V-aș mulțumi, dac-ați face pe gratis.
„Fiule, de loc nu-ți iau banul,ˮ
Cu blândețe, cu drag a răspuns bătrânul.
„Îmi va produce adâncul mării,
Ce nevoi am, de mersul vieții.
Dar, cum ai ajuns, în ținutul ăsta?
E marea Perenței, știi asta?
D-aci nu pot merge dincolo, cu tine,
Nici-n lat, nici-n lung, nu are margine.”
„Perenței?ˮ striga János, o toană,
„Cu atât mai mult mă-nteresează;
Trec acest mare, oriunde mă duce,
Având o șansă… în fluier să sufle.ˮ
Și a suflat în fluier. La sunetul,
Imediat a apărut uriașul.
„Poți trece marea asta, acolo?ˮ
Îl întreabă János, „du-mă dincolo.”
„Dacă pot?ˮ zice uriașul și râde,
„Cred că da; pe umeri, așează-te.
Acum ține-te, părul meu apucă.”
A și pornit, cum a terminat să spună.
24
János viteazul dus de uriașul;
Având o jumătate de milă pasul,
Trei săptămâni l-a dus cu viteză,
Dar pe malul celălalt, nu ajunseră.
Deodată-n albastrul depărtării,
János văzu ceva-n mijlocul mării.
„Vezi, e malul!ˮ a spus cu bucurie.
„Ăla e insulă,” spune, care-l ține.
János l-a întrebat: „Ce fel de insulă?ˮ
„Faeria, a strigat, ca să audă.
Acolo se termină lumea mare,
Dincolo, marea în neant dispare.”
„Și acum, du-mă acolo, tu, fidel sclav,
Căci, vreau să o văd pe acela.ˮ
„Pot să te duc colo,” a spus uriașul,
„Dar vei fi-n primejdie, la tot pasul.
Nu se lasă, prea ușor vizitată,
Poarta, de minuni e apărată…”
„Nu te gândi la asta, du-mă odată;
Pot intra sau nu, vom afla îndată.ˮ
Forțându-l pe uriaș la supunere,
Care, n-a mai avut contrazicere,
Ci, l-a dus pe malul țării zânelor,
Apoi, s-a dus-n țara uriașilor.
25
La prima poartă a Faeriei,
Urși, cu gheare mari, doar trei.
Dar, de mâna lui János, cu sforțare,
Toți urșii s-au dus la moarte.
„Ajunge pentru azi,” János s-a gândit,
După efort, pe o bancă s-a odihnit.
„Azi, pe acest loc mă voi întinde,
La a doua poartă, merg mâine.
Așa, cum a gândit, așa a și făcut,
Acolo-n a doua zi a apărut.
Dar, aci o muncă grea, îl aștepta,
Paza, din trei lei aprigi, era.
Apoi, s-a și apucat; de mult știa
Atacul cel dur, sclipindu-și sabia;
Fiarele, îngrozitor, s-au păzit,
Dar, viețile lor au luat sfârșit.
Această izbândă, l-a însuflețit,
De asta, acum nici nu s-a odihnit,
Și ștergându-și transpirația grea,
Înspre poarta a treia mergea.
Doamne, ajută! ce strajă avea;
Să-ți înghețe sângele, nu altceva.
La poartă un dragon uriaș are;
Ar mânca șase vite, prin apucare.
Lui János, curajul nu-i lipsea,
Nu i-a lipsit nici rațiunea,
Observând, că nu-l va ajuta sabia,
A căutat, deci, alt mod de a intra.
Când dragonul deschise imensa gură,
Ca, pe János în bucățele să-l rupă;
El ce făcu în așa situție?
În gura lui sări fără gândire.
Înăuntru, i-a căutat inima,
Cum a găsit-o, a și înfipt sabia.
Dragonul s-a și destrămat de îndată,
Răsuflandu-și viața sa, înfrântă.
Avea de lucru, János viteazul,
Cât a tăiat gaură în pântecul.
În fine, făcând gaura, ieșise,
Și-n fața sa, Faeria apăruse.
26
În Țara zânelor nu este iarnă,
Acolo trăiesc veșnic-n primăvară;
Nu e răsărit de soare, asfințit,
Răsărit veșnic, ce joacă înroșit.
Țara, de zâni și zâne este plină,
Nemurirea o au, ca ursită;
Nu au mâncare, nici băutură,
În veșnicie dulce, tot se sărută.
Nu plânge amarul, dar de bucurii
Des, li se umple cu lacrimi, ochii;
Se-nfiltrează lacrima-n adâncime,
Ce se transformă în diamante fine.
Zânele blonde pe părul lor bălai,
Îl trag sub pământ, fir cu fir, cu alai;
Din fire va fi minereul de aur,
Vrăjind pe vânătorii de tezaur.
Copiii zânelor torc curcubeu,
Din raza ochilor zânelor, mereu;
Atunci când, îndestul de lung a fost tors,
Cu el îl ornează pe cerul noros.
Zânele au un pat umplut cu flori,
Acolo, se zvârcolesc ele, de zori;
Adierea unui vânt parfumat,
Le adoarme pe ele, imediat.
Și lumea pe care o visează,
Faeria, nu e nici umbra pală.
Când, pămâteanul are prima fată,
Plăcerea visului se revarsă.
27
János viteazul-n țară, cum a intrat,
Totul, ce a văzut, era de admirat.
Lumina-n roz, îi deranja ochii,
Abia, îndrăznea, în jur, a privi.
Văzându-l, nu s-au speriat zânele,
S-au apropiat de el, cu blândețe,
L-au primit cu vraja seducției,
Și l-au condus-n adâncul insulei.
Cum János viteazul a văzut totul,
Și în final, scăpând complet de mirajul,
I-a cuprins inima disperarea,
Că, de Iluska, tot își amintea.
„Aci, unde e țara iubirilor,
Prin viață, eu să trec singur, cu dor:
Încotro mă uit, așa mi-se pare,
Că, fericire, inima mea n-are?ˮ
În Faeria era un lac, în mijloc,
János viteazul s-a dus trist-n acel loc,
Și rozei de pe mormântul drag, rupte,
Luând de pe piept, așa îi spuse:
„Tu singurul tezaur! dragă cenușă!
Arată-mi drumul, vin și eu după.”
Roza-n valul lacului aruncase;
S-a dus și el după roză, aproape…
Minunea minunilor! ce văzuse!
Că, roza în Iluska, se transformase.
Apoi, a fugit, frenetic, în apă,
Și a luat-o pe fata înviată.
Deci, lacul a fost apa vieții,
Picătura e stropul învierii.
Roza din oseminte, la mormânt ruptă,
Este Iluska, din morți înviată.
Și aș putea povesti frumos, totul,
Numai, bucuria lui János, nu,
Când a luat-o pe Iluska din apă,
Primul sărut, pe buze, era să ardă.
Ce gingașă a fost Iluska! vrăjire
Sclipi în ochii zânelor, magie;
Alegând-o de regină pentru ele,
Zânii pe János, în Zânia rege.
În mijlocul familiei zânelor,
Și la Iluska, în căldura brațelor,
Și azi, alteța János viteazul,
În Faeria frumoasă, e prințul.
(Pesta, noiembrie-decembrie, 1844)
Trebuie să fii autentificat pentru a adăuga un comentariu.
Comentarii: