Ca o pulbere târzie mă tot pierd purtat de vânt,
gingășia primăverii se întoarce-n ochii lumii,
Cerul îmi deschide poarta, norii cad peste pământ,
când va fi din nou iubire, când vor înflori salcâmii?
Fericită e tăcerea, o respir când marea cântă,
mă prefac în lemn de barcă, să-i spun valului de tine,
Ziua îmbrăcată-n soare, mi-e dorința cea mai sfântă,
numai lacrima întreabă: ,,Tu de unde vii străine?”
Îngrop umbra-n felinare, să te văd cum furi din stele,
orizontul unei pleoape, care crede în lumină,
Dar zăpezile mă strigă, să-mi topesc destinu-n ele,
să pot crede că ești zâna vieții mele fără vină…
În ecouri se destramă șoaptele însingurate,
crengile vorbesc în mine, despre frunze fără drum,
Cum ne vom iubi, iubito, lumea noastră e departe,
vom rămâne două sfere printre țurțurii de fum?
Să mă ierți că două aripi n-au zburat atât de sus,
am ales doar libertatea câmpului scăldat de soare,
Azi, pădurea ta mă strigă cu priviri care-au apus,
și mi-e dor să-ți pun pe buze florile nemuritoare.
Trebuie să fii autentificat pentru a adăuga un comentariu.
Comentarii: