Câteodată mi-e dor de mine, de ce primăvara asta m-a trimis departe?
Am uitat frumusețea petalelor de mac, pe o planetă de ninsoare…
Nu mai găsesc demult secundele timpului de altădată, acum ascult vântul ce trece prin ploaia viselor…
E prea târziu sau prea devreme, nu mai știu.
Cheia labirintelor am aruncat-o în sufletul iubirilor fără nume.
De atunci, valurile sărate îmi sărută, picioarele obosite,
deșertăciune în toate…
Gările rămân, câteva semafoare fără rost luminează întîrzierile unui timp pierdut.
Nu mă întreb unde se opresc aceste linii paralele,
nimeni de dincolo de regrete nu-mi poate răspunde…
Dezvelesc amintiri însetate de adevăr,
știu că nicio primăvară nu-mi poate găsi liniștea
Poate lumea s-a grăbit să mă lase în urmă,
rămâne această liniște albă să-mi înece miile de gânduri rebele…
Se desprind petale de catifea, ramurile copacilor plâng,
călătoria supremă le desface infinitul,
Sânii de argint ai dimineților adulmecă roua scăldată de soare,
De ce nu-mi pot opri pașii inimii, în mine găsesc cărările glasului tău minunat.
Îți sărut iarba irișilor, pentru a nu știu câta oară,
ce dacă se face seară, nu-mi pare rău niciodată
că am rămas să zbor împreună cu visul tău.
Valuri de vânt ating marea, nisipul însetat strălucește,
sub lacrima nopții,
Dincolo de cer, suspină stele fără galaxii,
în palmele mele ecoul desenează uitarea.
Flori albe se scutură peste destine și așteptare…
Trebuie să fii autentificat pentru a adăuga un comentariu.
Comentarii: