Nu cuiele, ce mă pătrund, mă dor,
Nici crucea, ce mă ține, nu mă doare,
Prin rănile din mâini și din picioare,
Trec, către viață, oamenii ce mor!
Nu mă mai doare, iată, nici trădarea,
Nici cei ce au trecut și m-au scuipat,
Doar cei ce-au suferit, cu adevărat,
Pot prețui, cu adevărat, iertarea!
Nu mă mai dor nici urmele de bice,
Nici spatele nu-mi este obosit,
Doar cel, pentru alți oameni, biciuit,
Va ști, spre ceruri, ochii să-și ridice.
Nici sulița, ce-n coaste mă înțeapă,
Nici spinii, care fruntea îmi înspină,
Eu iau, asupră-mi, orice fel de vină
Când beau oțetul dat, în loc de apă.
Această cruce, jertfa mea o cere,
Cine e vrednic, îl aștept s-o poarte,
Călcând pe moartea trupului, cu moarte,
Să ne învrednicim, întru-nviere!
Trebuie să fii autentificat pentru a adăuga un comentariu.
Comentarii: