Din ochii tăi cad frunze rătăcite, o lacrimă aleargă printre ploi,
Mi-e dor de primăvara noastră, de adieri care lăsau în noi
Speranțe aruncate în destine, cărări ce se desfac la maluri
Și zâmbetul tăcerilor fugare, care scria nisipului cu valuri…

Deșertăciunea veșnicelor urme, spălate în apusuri de mărgean
Mi-alunecă prin suflet ca o umbră, ca o lumină ce-a trecut prin geam.
Mă-ntorc desculț, necunoscut și singur, în emisfera ultimului pas,
Îți scriu povești cu stele-naripate, să pot pleca spre tot ce mi-a rămas.

Prin ramuri, glasul tău aleargă, ca un copil de flori și neuitare
Pădurea, din priviri, înmugurește ascunsă parcă-n altă depărtare…
Cu sufletul ca o vioară înflorită, sărut o lacrimă din noaptea noastră,
Așteaptă-mă să scriu iubirii c-ai să vii , că te-ai ascuns pe steaua ei albastră.

Și când mă doare glasul apei tale, las frunzele pădurii peste noi,
Înveșmântați în dragostea eternă, nu vom rămâne niciodată goi!
Hai, să fugim printre culori de vânturi, prin ramuri de tăcere și lumină,
Să-ți pui pe buze fragii mei de lacrimi, să nu acuzi iubirea fără vină!

Și când din șoapte se va naște ploaia, aruncă-n cer cărările absurde,
Ascultă-ți doar cămașa descheiată, să mă ascunzi cu liniștea, oriunde…
Poveștile vor alinta sfârșituri, noi vom pleca tăcuți, spre infinit
Niciunui înger nu-i vom spune seara, că pe acest pământ cu vise, ne-am iubit…