Eu vin, bunico, să-ți aduc o carte,
Că poate, dac-ajungi la Dumnezeu,
Să-ți ușureze gândul cel mai greu,
Pe care-l cari cu tine după moarte.
Am scris în ea poeme nestemate
Și firimituri de inimă iubind,
Și toate ce-am putut să le cuprind,
Și, din ce-am trăit, o jumătate.
Tu s-o citești ca pe-o rugăciune,
Pe care-n față, la icoană, o spui
Și, când la ceruri blândă ai să te sui,
Ca aripă la îngeri s-o poți pune.
Să nu mă mustri și să nu mă cerți,
Atinge-mă-a binecuvântare,
Și iartă-mă că lipsa ta mă doare,
Cu zâmbetul tău cald cu care ierți.
Și-atunci, când ziua ceea o să vină,
Ca un sfârșit a tot ce-i efemer,
Un lucru, doar un lucru îți mai cer:
Du poezia asta spre lumină…
Trebuie să fii autentificat pentru a adăuga un comentariu.
Comentarii: