Ce să faci din mine, Doamne, când o fi să-mi termin traiul?
Că nu-s bun pentru icoane, și de clopot nici atât…
Fă, mai bine, lut din mine, să-ți cârpești cu mine raiul,
Și de-o fi să-ți mai rămână, fă-mă ștreang de pus la gât.
Fă-mă plâns de bocitoare, însă unul fals să fie,
Cum e plânsul de amantă, scurt, fierbinte și pe-ascuns,
Nu mă fă vreun sfânt, pe care toată lumea să îl știe,
Fă-mă, doar, o întrebare, fără noima și răspuns.
Dac-o să mă scape moartea, dintre ghearele tocite,
Și-am să cad ‘napoi în lume, ca o turtă de nămol,
Arde-i două palme, Doamne, palme sfinte și muncite,
Ca să nu-i dau eu cu șutul, dac-o fi să mă mai scol!
Să mă cauți sub coasta stângă – am acolo halebarde,
Am toiege de călugări și-un bidon de vin popesc,
Am trecut spre cer, în hohot, azvârlind în iad petarde,
Și acum mă uit cum dracii, sufletul mi-l călăresc.
Cum ți-e gândul, cum ți-e planul, oare ce mi se cuvine?
Mi-am pus inima-n tocilă și pe muche mi-o ascut,
Și de-o fi să te întrebe Petru, dacă
știi de mine,
Tu să-i spui: dă-l dracu, Petre, nu îmi este cunoscut.
Trebuie să fii autentificat pentru a adăuga un comentariu.
Comentarii: