Pădurile plâng, în brațele iernii
Iar munții se-mbracă, cu nori de zăpadă,
Seninul e plin de-atâtea vecernii,
Când vânturi pornesc a lor cruciadă.
Luminile-albastre se-așează, în noi,
Cu mâna mi-ating privirea de ger,
Îmi las mărturia, pe file de ploi…
Pământul se-nvârte, atât de stingher.
Cărarea subțire, cu umărul frânt,
Mai ține, în palme, o frunză de fag,
Urcușul de piatră e râu de argint,
E lacrimă plânsă, de-un suflet pribeag.
Tăcerea inundă oceanele vieții,
Obrajii ascund văpăile stinse,
Sunt eu și destinul, pe aripa gheții,
Iar tu mă săruți, cu pleoapele ninse.
Ecoul se sparge, de liniștea lumii,
Lumina zgârcită deschide o ușă,
Cu hainele albe, se-mbracă salcâmii,
E toamnă și iarnă prin nori de cenușă.
Acolo, departe rămâne uitarea,
Chemările toate se pierd, în abisuri,
Nisipul îmi spune, cum freamătă marea,
Când trec albatroșii, la mine, prin visuri.
Trebuie să fii autentificat pentru a adăuga un comentariu.
Comentarii: